Error
  • The template for this display is not available. Please contact a Site administrator.

Icoana

 

Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înțelegerea creștinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, sau un sfânt.

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuși, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat

pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci și om adevărat, care a luat trup concret (și deci un chip anume) "pentru noi și a noastră mântuire". Icoana este deci o consecință a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc. specific, dar pentru creștini ea nu aparține propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele moaste, cu cărțile sfinte și celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moștenirea teologică, de credință și învățătură ortodoxă - Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie, Sfintele Taine etc.

Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o comunicare vizuală a realității invizibile divine, manifestată în timp și spațiu. Icoana nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în Imparatia lui Dumnezeu.

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”. De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se „scriu”, nu se „pictează”. Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfanta Scriptura în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginației iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.

De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca „scriere” a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul persecuta-rii creștinilor de către autoritățile păgâne cât și mai recent, oriunde credincioșii ortodocși au fost supuși unor autorități necreștine), icoanele au fost și au rămas cărțile celor ce nu știu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credința de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuși și a sfințit natura umană și materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.

Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăția lui Dumnezeu și împărtășitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă niște caracteristici picturale specifice acestei condiții:

§  în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaște lipsite de "mustul cărnii";

§  fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în același timp caldă, împărătească și prețioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt și la Împărăția lui Dumnezeu;

§  reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite și ea un mesaj spiritual (ex.: munții înclinați ca niște valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")

 

Atitudinea față de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi și scriitori bisericești au avut atitudini pro și contra timp de mai multe secole, prigoana din timpul iconoclasmului (secolele VIII și IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze și să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII -lea ecumenic de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învățătura ortodoxă despre sfintele icoane și cultul lor.

Tradiția ortodoxă face o distincție importantă și necesară între diferitele feluri de închinare: 

§  închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (și lui Hristos ca "Unul din Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)

§  închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului și sfintilor.

Închinarea pe care creștinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este reprezentată persoana sau la frumusețea picturii etc.) - altminteri aceasta ar fi idolatrie -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".

 

După ce şi-a dobândit libertatea de credinţă şi cult prin Edictul de la Mediolanum, din anul 313, al Sfântului împărat Constantin cel Mare, Biserica şi-a apărat unitatea şi învăţătura de credinţă, formulată de Sfinţii Părinţi în hotărârile dogmatice şi canonice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. Însă, dintre toate biruinţele sale, numai cea referitoare la învăţătura despre sfintele icoane a fost proclamată în chip solemn ca Biruinţă a Ortodoxiei, fiind sărbătorită de Biserică începând cu data de 11 martie 843, în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.